Legea Cojocaru

LEGEA COJOCARU

privind despăgubirea cetăţenilor României, pentru capitalul trecut, prin Legea 15/1990, din proprietatea lor comună în proprietatea statului român

(Proiect)

Art. 1. – În termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, Ministerul Finanţelor Publice va efectua o emisiune de obligaţiuni prin care se va angaja să restituie cetăţenilor României capitalul trecut în patrimoniul societăţilor comerciale şi regiilor autonome create prin aplicarea prevederilor Legii 15/1990.

Art. 2. – Valoarea nominală a unei obligaţiuni este de 1.000 (una mie) euro.

Art. 3. – Fiecare cetăţean major al României este îndreptăţit să primească un număr de 20 obligaţiuni, fiecare obligaţiune având o valoare nominală de 1.000 euro, respectiv un total de 20.000 euro.

Art. 4. – Termenul limită de răscumpărare a obligaţiunilor emise în baza prevederilor prezentei legi este de 10 de ani de la data emiterii lor.

Art. 5. – Obligaţiunile emise în baza prezentei legi nu pot fi înstrăinate. Ele pot fi lăsate moştenire, în conformitate cu prevederile legale în vigoare

Art. 6. – Dobânda la obligaţiunile ce fac obiectul prezentei legi este de 0,5 la sută pe an şi se datorează începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care sunt emise obligaţiunile, urmând să fi plătită odată cu răscumpărarea obligaţiunilor.

Art. 7. – Răscumpărarea obligaţiunilor şi plata dobânzilor aferente se vor face din Fondul Naţional pentru Despăgubiri şi Investiţii care va avea ca surse: sumele încasate de statul român din vânzarea acţiunilor şi activelor aflate în proprietatea sa; dividendele şi profiturile încasate de statul român pentru capitalurile aflate în proprietatea sa; impozitul progresiv pe avere; impozitul pe averile dobândite în mod illicit; alte surse stabilite prin lege.

Art. 8. – Impozitul progresiv pe avere şi impozitul pe averile dobândite în mod ilicit vor face obiectul unor legi speciale.

Art. 9. – Obligaţiunile emise în baza prezentei legi vor fi răscumpărate începând cu anul următor emiterii lor, prin concursuri de proiecte, sumele băneşti corespunzătoare fiind utilizate pentru finanţarea de proiecte de investiţii propuse de persoanele fizice autorizate şi de societăţile comerciale care îi vor avea ca acţionari, sau asociaţi, pe deţinătorii de obligaţiuni, printr-o metodologie similară cu cele utilizate pentru finanţările nerambursabile acordate de Uniunea Europeană.

Lista persoanelor care solicita adoptarea proiectului de lege-formularul se descarca de aici

Pentru mai multe informatii, citeste si MANIFEST-ul, Instructiunile, Precizarile, Apelurile si celelalte rubrici postate pe site

Manifestul

-->

MANIFEST GATA!

FRAŢI ROMÂNI,

A venit timpul să ne unim şi să acţionăm pentru a ne elibera ŢARA de tagma jefuitorilor, pentru a ne recâştiga dreptul de a fi proprietari pe capitalurile şi veniturile realizate din munca noastră!

Gata cu utilizarea banilor şi a statului ca instrumente de jefuire a cetăţenilor!

Gata cu îmbogăţirea prin hoţie, corupţie şi înşelăciune!

Gata cu economia oligarhică!

Gata cu mafia politică!

Gata cu nomenclaturiştii şi securiştii transformaţi în politicieni!

Gata cu guvernanţii afacerişti, care s-au îmbogăţit furându-şi propriul popor!

Gata cu sărăcirea şi umilirea neamului românesc!

Gata pentru o economie democratică, productivă şi competitivă!

Gata pentru crearea unui sistem financiar care să apere capitalurile şi veniturile cetăţenilor!

Gata pentru construirea unui stat popular, care să ne garanteze drepturile şi libertăţile!

Gata pentru îmbogăţirea prin muncă, inovaţie şi economisire!

Gata pentru o clasă mijlocie înstărită, capabilă să deţină puterea economică şi politică şi să-şi impună propriile valori morale: munca, hărnicia, inventivitatea, spiritul de întreprindere, cinstea, demnitatea, solidaritatea socială şi naţională!

Gata pentru întoarcerea acasă a tuturor românilor care şi-au părăsit ţara şi familiile în căutarea unui loc de muncă!

Gata pentru prosperitate, demnitate şi credinţă!

GATA PENTRU ROMÂNIA NOASTRĂ!

Stimaţi concetăţeni,

1. În timpul regimului comunist, în perioada 1948-1989, cetăţenilor României le-a fost interzis dreptul de a avea capital în proprietate privată. Cetăţeanul a avut dreptul să aibă în proprietate privată numai unele bunuri de consum – casă, autoturism, mobilier, etc. – nu si bunuri de producţie (capital). Statul comunist a preluat o parte – circa o treime – din veniturile create de cetăţeni şi a transformat-o în capital real – fabrici, uzine, hoteluri, spaţii comerciale, etc. – care a intrat, formal, conform Constituţiei, în proprietatea comună, a întregului popor, de fapt, atribuţiile dreptului de proprietate fiind exercitate de statul comunist. Aceasta a fost, în fond, esenţa regimului comunist – lipsa dreptului cetăţeanului la proprietate privată asupra capitalului – de aici decurgând şi încălcarea celorlalte drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.

2. Abolirea regimului comunist ar fi trebuit să se concretizeze în trecerea imediată şi integrală a capitalului din proprietatea comună (comunistă) a întregului popor în proprietatea privată a celor din ale căror venituri a fost acumulat acest capital, adică în proprietatea privată a tuturor cetăţenilor României. Aceasta formă de privatizare a capitalului acumulat în timpul regimului comunist a fost propusa prin proiectul de reformă cunoscut sub denumirea de „VARIANTA COJOCARU”. A se vedea, în acest sens, lucrările: „PRIVATIZAREA: DE CE? CUM? PENTRU CINE?” ( 1990); „IEŞIREA DIN PRĂPASTIE”, (1998); „CRIMA NUMITĂ PRIVATIZARE”, (2008).

Trecerea imediată – în 1990 – a întregului capital în proprietatea privată a tuturor cetăţenilor României ar fi determinat crearea, în România, a unei economii democratice, productive şi competitive, crearea unei clase mijlocii majoritară în societate, care ar fi deţinut şi puterea economică şi puterea politică şi ar fi asigurat funcţionarea unui stat de drept, cu adevărat democratic, clasă socială care şi-ar fi impus şi propriile valori morale: munca, hărnicia, inventivitatea, spiritul de întreprindere, cinstea, solidaritatea socială şi naţională.

Guvernanţii României postcomuniste au încălcat drepturile de proprietate ale românilor, au respins „VARIANTA COJOCARU”, au trecut, mai întâi, prin Legea nr. 15/1990, cea mai mare parte – peste 95% – a capitalului naţional acumulat în perioada 1948-1989 din proprietatea comună a întregului popor în proprietatea privată a statului, iar, apoi, prin legile „privatizării”, au trecut, vânzând pe nimic, acest capital în proprietatea privată a străinilor şi a unui grup minoritar autohton format din guvernanţi şi camarila acestora.

Prin Legea nr.15/1990 privind „reorganizarea” unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale s-a săvârşit, în fapt, cel mai mare furt cunoscut în istoria poporului român. Românilor li s-a vorbit de „reorganizare”, în realitate s-a făcut expropierea cetăţenilor şi împroprietărirea statului cu capitalul acumulat de români în perioada 1948-1989. Prin această lege, s-a stabilit ca guvernul să „reorganizeze” unele întreprinderi ca societăţi comerciale, altele ca regii autonome. Şi unele şi altele au devenit „proprietare” ale bunurilor aflate în patrimoniul lor – terenuri, clădiri, utilaje etc. În textul legii, au precizat, însă, că societăţile comerciale au ca acţionar unic statul. Deci nu „proprietar”, ci „acţionar”, astfel încât românii sa nu bage de seama ca statul s-a împroprietărit cu averea lor, a cetăţenilor. Au scris în lege că 30% din acţiunile societăţilor comerciale vor fi distribuite gratuit cetăţenilor, prin cupoane, care trebuiau schimbate pe acţiuni. La televizor, poporului i s-a spus că „i se dă” 30% din „avuţia naţională”, nu numai din capitalul societăţilor comerciale, ci şi al regiilor.

Guvernul a „reorganizat”, apoi, 52% ( valoare) din întreprinderile de stat ca regii autonome şi restul, de 48%, ca societăţi comerciale. Aşa se face că cei 30% s-au aplicat la 48%, devenind 14% din totalul capitalului fostelor întreprinderi de stat. Înşelătoria a mers mai departe, prin modul in care a fost organizată aşa-zisa “cuponiadă”. Mulţi cetăţeni nu au primit cupoanele, alţii nu au putut să le schimbe pe acţiuni, alţii au rămas cu acţiuni fără nici o valoare, fiindcă societăţile la care au subscris au dispărut, au fost băgate în faliment, demolate şi vândute ca fier vechi de către acţionarul majoritar, “strategic”, astfel încât, cei 14% au ajuns la 3%.

Mişeleşte, regiile autonome, care nu puteau fi vândute, fiind proprietate publică, au fost “reorganizate” ca societăţi naţionale, companii naţionale, adică societăţi comerciale, proprietate privată a statului, astfel încât să poată fi şi ele scoase la vânzare, la preţuri de nimic.

Iată, deci, cum în proprietatea privată a statului a ajuns 97% din capitalul fostelor întreprinderi de stat, o valoare de peste 300 miliarde de euro, actuali, în timp ce poporul român s-a ales cu praful de pe tobă, cu 3%.

Guvernanţii au realizat, repede, că cele 300 de miliarde reprezintă o avere uriaşă, care nu poate fi, pur şi simplu, împărţită între ei. Ar fi fost linşaţi de popor. Astfel că au pus la cale “privatizarea”, adică o uriaşă inginerie financiară, prin care au trecut această avuţie, din proprietatea privată a statului, în proprietatea privată a lor, a guvernanţilor, a camarilei lor şi a străinilor, pe şest, gratuit, sau aproape gratuit, însă “cu acte”, legal, cu respectarea legilor, făcute de ei, legi care le-a permis să „cumpere” la preţ de 500 mii euro fabrici în care poporul român investise 3-4 miliarde de euro, echivalent (vezi IMGB, SIDEX, ROMPETROL etc).

Mecanismul principal al acestei inginerii financiare l-a constituit inflaţia, creşterea galopantă a preţurilor.

“Inflaţia – spune economistul americam Milton Friedman, Laureat al Premiului Nobel pentru Economie – este pretutindeni şi întotdeauna un fenomen monetar… şi poate fi cauzată numai de o creştere mai rapidă a cantitaţii de bani decât a producţiei”. Cine stabileşte cantitatea de bani în circulatie într-o economie naţională? Banca centrală (naţională) din fiecare ţară. Cum? Prin punerea în funcţiune a tiparniţei de bani de hârtie.

În România, în perioada 1990 – 2000, producţia, adică PIB-ul a scăzut cu 16 %, în timp ce masa monetară, cantitatea de bani pusă în circulaţie de Banca Naţională a României, a crescut de 360 de ori(vezi Tabelul nr. 1 şi Graficul nr.1). Logic, această cantitate uriaşă de bani în circulaţie a determinat o inflaţie pe măsură. Astfel, în perioada 1990 – 2000, în timp ce, în Cehia, de exemplu, preţurile au crescut de circa 3 ori (o reaşezare firească a preţurilor după ieşirea din comunism), în România, preţurile au crescut de 1.100 de ori (vezi Tabelul nr.2 şi Graficul nr.2)

Inflaţia halucinantă din România ultimului deceniu al secolului XX nu a venit din cer . Ea este, în întregime, „opera” statului român, a Băncii Naţionale a României, componentă a statului român.

Parafrazâdu-l pe Friedman, putem spune că, întotdeauna şi pretitundeni, inflaţia este un instrument de jefuire a celor mulţi, lipsiţi de capital, şi de îmbogăţire a celor puţini, proprietari de capital. În timpul inflaţiei, veniturile din salarii şi pensii nu ţin pasul cu creşterea preţurilor, scade puterea lor de cumpărare, în timp ce profiturile cresc exact cu diferenţa, cu avuţia necumpărată de salarii şi pensii. Cu ajutorul inflaţiei, guvernanţii României, în perioada 1990 – 1997, au redus salariile şi pensiile românilor la jumătate(vezi Tabelele 3.1, 3.2, 3.3 şi a Graficul nr. 3). Reducerea salariilor şi pensiilor a determinat, însă, nu numai sărăcirea dramatică a milioanelor de români, ci şi reducerea puternică a cererii pentru produsele realizate de întreprinderi, acestea nu au mai avut cui să vândă, costurile au devenit mai mari decât preţurile de vânzare, au început să lucreze cu pierderi, au devenit “găuri negre”, astfel încât să poată fi scoase la vânzare pe nimic.

Prin inflaţie, s-au împuşcat mai mulţi iepuri.

În primul rând, preţurile la care întreprinderile au fost scoase la vânzare, ca urmare a faptului că au intrat în pierdere, nu a mai reprezentat decât un mic procent din valoarea investită în ele de poporul român, pe de o parte, iar pe de altă parte, salariile şi pensiile au fost făcute atât de mici încât marea majoritate a românilor, salariaţi şi pensionari, au fost puşi în imposibilitatea de a cumpăra capital, chiar şi la preţurile foarte mici la care acest capital a fost scos la “privatizare”.

În al doilea rând, falimentarea a mii de întreprinderi, făcută cu premeditare, cu ajutorul inflaţiei, a determinat şi distrugerea a peste 4 milioane locuri de muncă.

Mai departe, reducerea salariilor şi pensiilor, combinată cu reducerea numărului de salariaţi, a determinat reducerea continuă a ponderii fondului de salarii şi pensii în totalul PIB-ului creat de români (vezi Tabelul nr. 4 şi Graficul nr. 4), cu creşterea corespunzătoare a profiturilor. Aşa s-a ajuns ca, în România, ponderea salariilor în PIB (Produsul Intern Brut) să fie de o treime, restul de două treimi fiind profiturile, veniturile însuşite de cei care au devenit, prin “privatizare”, proprietarii capitalului românesc. Aceasta în timp ce în ţările civilizate ale lumii, raportul dintre salarii şi profituri este exact invers. În Slovenia, de exemplu, ţară fostă comunistă, ca şi România, ponderea salariilor în PIB este de 51%, în Elveţia, ţară capitalistă prin excelenţă, dar civilizată, ponderea salariilor este de 62%, restul, de o treime, fiind profituri (vezi Tabelul nr. 5 şi Graficul nr.5)

Din cifrele prezentate în Graficul nr. 4, se poate observa că, în ultimii 20 de ani, românii au produs o avuţie (PIB) cu o valoare de circa 1.600 miliarde euro, actuali. Din acestea, 100 miliarde s-au dus la cei 5 – 6 milioane de pensionari, 300 miliarde de cei 4 – 5 milioane de salariaţi, iar restul de 1.200 miliarde la cele câteva sute de mii de profitori, care au devenit proprietari asupra capitalului.

Avuţia produsă într-o perioadă de timp (lună, an) de o întreprindere, sau de o economie naţională, se împarte, într-o primă fază, în salarii şi profit. Salariile merg la angajaţi, proprietarii forţei de muncă, iar profiturile la proprietarii capitalului. Aceastea este una din legile fundamentale ale capitalismului. Într-o economie capitalistă normală, capitalul se creează, se acumulează prin economisire. Din totalul veniturilor create şi însuşite, ca salari, sau profituri, oamenii consumă o parte, în general, cam două treimi, şi economisesc restul, o treime, pe care o transformă în capital. Sacrificiul făcut de cel care economiseşte, care nu consumă integral venitul realizat – salariu sau profit – îi conferă acestuia, dreptul de a încasa profitul, adică o parte din avuţia creată de forţa de muncă utilizând capitalul acumulat prin economisire. Aşa se dobândeşte calitatea de proprietar de capital într-o economie capitalistă autentică şi, prin consecinţă, şi dreptul de însuşire a profitului.

În România postdecembristă, cei care au devenit proprietari ai capitalului nu au economisit nimic, nu au creat nici un gram de capital. Ei şi-au însuşit, gratuit, capitalul economisit, creat de poporul român în timpul regimului comunist. Din Graficul nr. 4, se observă că , în 1989, PIB-ul a fost egal cu 100 miliarde euro, actuali, iar, în 2007, de 120 miliarde euro (în 2008 a crescut cu 8%, în 2009 s-a redus cu 8%, astfel că, în 2009, a fost tot de 120 miliarde euro). O creştere de 20%, în două decenii, în timp ce în alte ţări (China, Irlanda) PIB-ul a crescut, în aceiaşi perioada, de peste 4 ori.

În economia modernă, în medie, sunt necesare trei unităţi de capital pentru a crea o unitate de PIB. Aceasta înseamnă că, în România, în 1989, PIB-ul de 100 miliarde de euro a fost creat de un capital cu o valoare de 300 miliarde de euro, aceasta fiind valoarea capitalului furat de statul român de la cetăţeni săi prin Legea nr. 15/1990. La aceasta se adaugă cele 1.200 miliarde profituri. În total, 1.500 miliarde de euro (300 miliarde de euro capital iniţial, plus 1.200 miliarde de euro profituri). Aceasta este valoarea de care au fost deposedaţi cetăţeni româniei în ultimii 20 de ani.

Dacă în 1990, în loc de Legea nr. 15/1990, s-ar fi adoptat şi aplicat „Legea Cojocaru” (versiunea 1990), adică dacă integral capitalul acumulat până în 1989 ar fi fost trecut în proprietatea privată a tuturor românilor, atunci PIB-ul realizat de România, ar fi crescut, normal, cu un ritm de 7 – 8% pe an, sau chiar mai mult (vezi China şi Irlanda, care au înregistrat ritmuri de creştere de peste 10% pe an), astfel încât, acum, în anul 2010, el nu ar fi fost egal cu 120 miliarde de euro, ci cu 400 de miliarde de euro (vezi Tabelul nr.6 şi Graficul nr.6). Asta înseamna că, acum, în anul 2010, salariile romanilor ar fi fost de 4 ori mai mari, la fel şi pensiile, la fel şi veniturile bugetului. Nu ar mai fi trebuit să ne împrumutăm la FMI ca să avem cu ce plăti salariile şi pensiile bugetarilor! Pe întreaga perioadă, 1990 – 2010, am fi produs în plus peste 2.500 miliarde de euro.

Invit cititorii să calculeze ei însuşi ce s-ar fi putut face în România cu acele 2.500 miliarde de euro, plus cele 1.200 miliarde de euro profituri, care nu au mai ajuns la cetăţenii României, ele fiind transformate în vile de lux, jeep-uri de lux etc., sau transferate în străinătate.

Datorită faptului că o bună parte a capitalului românesc (uzine, fabrici, bănci) au fost vândute, pe nimic, străinilor, o importantă parte din profiturile realizate în România în ultimii ani, au intrat, şi continuă să intre, în buzunarele şi conturile străinilor. Tot datorită înstrăinării capitalului, au crescut continuu deficitele balanţei comerciale externe, care au generat creşterea galopantă a datoriei externe, aceasta apropiindu-se de halucinanta cifră de 100 miliarde de euro. Urmarea este că o parte din ce în ce mai mare din PIB ia drumul străinătăţii, sub forma serviciului datoriei externe (rate + dobânzi) şi a dividendelor. Din cele 120 miliarde de euro, pe care le producem, anual, o treime, adica 40 miliarde de euro, pleacă în afara ţării (vezi Tabelul nr.7 şi Graficul nr. 7). Dacă nu oprim acest tăvălug, în curând, tot PIB-ul se va duce în afara ţării, vom munci ca să murim de foame.

Ce putem face pentru a opri acest dezastru, pentru a ieşi din prăpastia în care ne-au împins guvernanţii noştri postdecembrişti.

Există voci care cer confiscarea tuturor averilor dobândite prin aşa-zisa privatizare.

Nu este o soluţie realistă.

În primul rând, mii de fabrici, uzine, au fost demolate şi vândute ca fier vechi şi alte materiale de construcţii. Ce să confiscăm ? Vântul care bate peste buruienile crescute pe locurile unde au fost aceste întreprinderi?

În al doilea rând, majoritatea întreprinderilor rămase pe picioare au fost dobândite legal, prin cumpărare, cu acte în regulă, de la statul român. Normele UE, din care facem parte, ca, de altfel, şi propria noastră Constituţie, nu ne permit să confiscăm decât plătind o justă despăgubire. De unde luăm banii pentru plata acestor despăgubiri ? Patriciu a cumpărat ROMPETROL-ul de la statul român, până la proba contrarie, cu acte în regulă, cu preţul de 60 – 70 milioane de euro şi l-a vândut cu 1,6 miliarde de euro unei firme din Kazahstan. De unde luăm noi cele 1,6 miliarde de euro să le plătim Kazahstan-ului ? De unde luăm toate cele 300 miliarde de euro pentru a-i despăgubi pe cei care au cumpărat capitalul de la statul român, cu câteva miliarde de euro, care, toate, au fost preluate de bugetul de stat şi sifonate în conturile regilor bordurilor, asfalturilor etc.

Justiţia, una adevărată, va putea dovedi că unele averi au fost dobândite ilegal, prin încălcarea legii. Ca număr acestea pot fi multe, dar valoarea lor nu este mare, comparativ cu valoarea celor dobândite legal. În plus, dovedirea caracterului licit, sau ilicit, al modului de dobândire a averilor va dura mulţi ani. Pe această cale, prin adoptarea Legii controlului şi impozitării averilor dobândite ilicit nu vom recupera decât o mică parte din averea de care a fost deposedat poporul român.

Singura soluţie care ne stă la dispoziţie, acum, pentru recuperarea capitalului de care au fost deposedaţi cetăţenii României şi pentru a începe o reală reconstrucţie a ţării o constituie despăgubirea cetăţenilor pentru capitalul de care au fost deposedaţi prin Legea nr. 15/1990 şi utilizarea sumelor obţinute prin despăgubire pentru investiţii, pentru crearea de noi capacităţi de producţie, pentru dezvoltarea celor existente, pentru crearea de noi locuri de muncă, pentru sporirea accelerată a PIB-ului, a veniturilor create în economia naţională.

În acest sens, proiectul de lege supus opiniei publice prevede următoarele:

1. Statul român va face o emisiune de obligaţiuni, prin care se va angaja să plătească fiecărui cetăţean major al României suma de 20.000 de euro, drept despăgubire pentru capitalul pe care statul român l-a trecut din proprietatea comună, a tuturor cetăţenilor ţării, în proprietatea sa privată, prin Legea nr. 15/1990.
2. Obligaţiunile vor fi răscumpărate, adică vor fi transformate în bani, treptat, într-o perioadă de 10 ani.

Obligaţiunile nu vor putea fi vândute, ci numai înapoiate statului, contra bani, contra celor 20.000 de euro, evident în lei, la cursul de schimb de la data răscumpărării.

1. Vor primi cei 20.000 de euro toţi cetăţenii majori ai României, adică cei care au mai mult de 9 ani la data intrării în vigoare a “Legi” , inclusiv cei care vor împlini 18 ani până la terminarea perioadei de 10 ani de aplicare a “Legii”.

La sfârşitul perioadei de 10 ani, poporul român va putea hotărî, prin referendum, prelungirea aplicării “Legii Cojocaru” cu încă 10 ani. Personal consider că „Legea Cojocaru” trebuie aplicată în continuare. Cu precizarea că după anul 2019, de cei 20.000 de euro să beneficieze numai tinerii care împlinesc 18 ani în anul respectiv. Numărul beneficiarilor fiind mai mic, suma ar putea fi mai mare, chiar de 100.000 euro. Tinerii ţării ar putea astfel, să plece în viaţă, cu un capital considerabil, în afară de cel preluat de la părinţi.

1. Banii necesari pentru plata celor 20.000 de euro vor fi colectaţi într-un Fond Naţional de Despăgubiri şi Investiţii, care va fi alimentat din următoarele surse: profiturile realizate de statul român din capitalurile care au intrat în proprietatea sa prin Legea nr. 15/1990 şi nu au fost, încă, vândute (în prezent aceste profituri merg la buget şi de acolo sunt sifonate de “regii” bordurilor, asfalturilor etc.); sumele încasate din vânzarea acestui capital (sume care, acum, merg tot la „regi”); impozitul progresiv pe avere; impozitul pe averile dobândite ilicit; alte sume prevăzute de lege.

Pentru aplicarea “Legii Cojocaru” va fi necesară adoptarea şi a altor legi complementare: legea impozitului progresiv pe avere; legea controlului şi impozitării averilor dobândite ilicit (Legea nr.18/1968); legea privind modificarea Statutului BNR, prin care, printre altele, până la adopterea monedei euro în România, să fie interzisă utilizarea de monede străine pentru efectuarea de operaţiuni de încasări şi plăţi între personele fizice şi juridice române şi să se stabilească răspunderea BNR pentru depăşirea ţintei de inflaţie de 3% pe an (demitere automată); legea răspunderii Guvernului, prin care, printre altele sa i se interzica Guvernului sa prezinte Parlamentului bugete cu deficit, sau executii bugetare cu deficit (demiterea automată, fără moţiune de cenzură) etc.

1. Cei 20.000 de euro vor putea fi folosiţi exclusiv pentru finanţarea de proiecte de investiţii, pentru achiziţionarea de bunuri de producţie, nu şi pentru achiziţionarea de bunuri de consum.

Banii vor fi accesaţi prin concursuri de proiecte, prin aplicarea de punctaje, utilizându-se grile de evaluare şi selecţie, deja elaborate şi folosite, cu succes, de mulţi ani, la accesara fondurilor UE. De exemplu, un număr mai mare de puncte pentru infrastructură (autostrăzi), pentru energie, pentru agricultură, pentru nivel tehnic, pentru crearea de locuri de muncă etc.

Banii vor fi accesaţi de cetăţenii români constituiţi ca persoane fizice autorizate, asociaţii familiale, întreprinderi individuale, societăţi cu răspundere limitată, societăţi pe acţiuni etc.

Proiectele vor fi pregătite, gratuit, de către Agenţia Naţională de Consultanţa pentru Investiţii, întregul proces de accesare a celor 20.000 de euro urmând a se derula prin instutuţiile deja create pentru accesarea fondurilor UE.

Iată, numai câteva din efectele pe care le-ar produce adoptarea şi aplicarea “Legii Cojocaru” în următorii 10 ani.

Prin aplicarea „Legii Cojocaru, în perioada 2009 – 2019, în România s-ar putea realiza un program de investiţii de peste 600 miliarde euro: 400 miliarde de euro provenind din despăgubiri şi restul ,de 200 miliarde euro, din economiile populaţiei. Aceasta ar însemna crearea a peste 6 milioane de locuri de muncă, trei milioane care ar putea fi ocupate de români din străinătate şi alte trei milioane pentru cei care acum fac agricultură de subzistenţă.

Realizarea acestui program de investiţii va determina triplarea producţiei naţionale, respectiv creşterea PIB-ului de la 120 miliarde de euro, cât a fost în 2009, la peste 300 miliarde de euro în anul 2019, cu toate consecinţele care decurg de aici asupra salariilor, pensiilor, asupra veniturilor bugetului consolidat al statului, a sumelor disponibile pentru învăţământ, sănătate, sport, cultură, cercetare, ordine publică etc (vezi Tabelul nr.8 şi Graficul nr. 8). Salariul mediu va creşte de la 315 euro (13 milioane lei vechi), în prezent, la 1.000 euro (40 miloane lei vechi), în anul 2019, iar pensia medie va creşte de la 160 euro (6,6 milioane lei vechi) la 645 euro în anul 2019 (26,6 milioane lei vechi)(vezi Tabelul nr. 9 şi Graficul nr.9).

Las cititorilor plăcerea de a calcula ei însuşi ce s-ar putea face cu cei 600 miliarde de euro disponibili pentru investiţii în perioada 2010 – 2019, în diferite domenii şi sectoare ale economiei româneşti.

Numai câteva exemple:

În condiţiile României (traversarea Carpaţilor), în medie, un kilometru de autostradă costă aproximativ 10 milioane de euro. Pentru a avea un sistem de autostrăzi cu o densitate asemănătoare celei din Germania, de exemplu, România are nevoie de 8.000 km de autostrăzii. Asta însemnă 80 miliarde de euro, sau 12% din cele 600 de miliarde de euro care vor fi investiţi prin aplicarea „Legii Cojocaru” . Ne mai rămân 520 de miliarde pentru alte mari, sau mici, investiţii.

Cu alte 70-80 miliarde de euro, vom face regularizarea cursurilor apelor ţării, vom scăpa de inundaţii, vom iriga cea mai mare parte a celor 9 milioane de hectare de teren arabil, vom tripla producţia de cereale, vom deveni un exportator net de produse agro-alimentare (acum importam 80% din ceea ce consumăm), vom produce 7-8 milioane tone/an de biocombustibil, nu va mai trebui să importăm niciun baril de petrol.

Fiecare din cele 5 reactoare ale centralei nucleare de la Cernavodă ne costă, în medie, 2 miliarde de euro. Două au fost terminate. Urmatoarele trei ne vor costa încă 6 miliarde de euro, pentru care nu va mai trebui să împrumutăm nici un euro. Aceste 6 miliarde vor fi investite de beneficiarii celor 20.000 de euro. Cu 5 reactoare în funcţiune, centrala de la Cernavodă va produce, anual, circa 25 TWh, adica aproape jumătate din productia actuală de energie a ţării. Cu încă o centrală nucleară de dimensiunile celei de la Cernavodă, realizată cu 10 miliarde de euro, de către beneficiarii „Legii Cojocaru”, care vor deveni, proprietarii ei, instalată undeva pe Prut, am dispune de suficientă energie electrică ieftină, din care vom putea livra şi fraţilor noştri basarabeni, ajutându-i, astfel, să-şi accelereze apropierea de Uniunea Europeana şi de Patria Mamă.

Sunt acestea vise frumoase, promisiuni deşarte?

În mod categoric, nu.

Încă o dată. În anul 2007, conform datelor furnizate de Institutul Naţional de Statistică şi de Banca Naţională a României, PIB-ul României a fost de 120.000 miliarde de euro. În anul 2008, am avut o creştere a PIB-ului de 8% , iar în anul 2009 o reducere de 8%. În 2010, vom produce tot atâta cât am produa în 2009, adică tot 120 miliarde de euro. Din aceste 120 miliarde, mai puţin de 40 de miliarde reprezintă salarii şi pensii, iar restul, de 80 miliarde, sunt profituri. Din acestea, jumătate, adică 40 miliarde de euro, pleacă în afara ţării, sub forma de rate la împrumuturi, dobânzi şi dividende. În România, ponderea profiturilor în PIB este dublă faţă de aceea din ţările civilizate din Europa. În România, profiturile reprezintă două treimi din PIB, restul fiind salarii, în Elveţia profiturile reprezintă o treime din PIB, restul fiind salarii.

„Legea Cojocaru” nu face altceva dacât să propună preluarea unei părţi din cele 80 miliarde de profituri, o pătrime, adică 20 de miliarde, care să fie folosiţi pentru despăbubirea cetăţenilor României. Banii există, numai că, acum, ei intră in buzunarele şi în conturile celor care au devenit proprietari, ilegali, sau nelegitimi, asupra capitalului cetăţenilor României, capital furat de la cetăţeni de statul român şi vândut, pe nimic, actualilor proprietari.

Cei care au devenit proprietari asupra capitalului romanesc prin aşanumita privatizare trebuie să accepte ca o parte din profiturile create cu acest capital sa fie transferată către cei care au creat acest capital – cetăţenii României. Ei ştiu bine că în economia capitalistă autentică, averile, indiferent de dimensiune, sunt recunoscute şi acceptate de întreaga societate, inclusiv de cei fără avere, sau cu averi mici. Aceasta deoarece, acolo, în ţările civilizate, averea este dobândită legal şi legitim, prin economisire. Ei ştiu bine că nu au acumulat acest capital pe calea normală a economiei capitaliste, prin economisire. Ei ştiu bine că au dobândit acest capital cumpărându-l la preţurile de chilipir oferite de hoţul care furase capitalul de la cetăţeni, adică de statul român, sau sifonând sume uriaşe de la bugetul statului, căruia i-au vândut produse şi servicii la preţuri mult mai mari decât cele de pe piaţă, prin licitaţii trucate.

Actualii mari proprietari de capital din România trebuie să accepte „Legea Cojocaru”, să recunoască drepturile de proprietate ale românilor, să răspundă cu responsabilitate la această ofertă de reconciliere pe termen lung cu poporul român.

Aplicarea „Legii Cojocaru” va avea consecinţe benefice nu numai în economie. Ea va schimba din temelii întreaga societate românească. La sfârşitul celor 10 ani, cea mai mare parte a capitalului utilizat pe teritoriul României se va afla în proprietatea marii majorităţi a cetăţenilor. Se va crea, astfel, o clasă mijlocie numeroasă şi înstărită, 70 – 80% din familiile româneşti - care va avea venituri atât din muncă – salarii – cât şi din capital – profituri. Această clasă mijlocie va fi formată din cetăţeni cu adevărat liberi, a căror nivel de trai nu va mai fi dependent numai de un loc de muncă, pus la dispoziţie de proprietarii de capital. Aceşti români înstăriţi, prosperi, liberi, nu vor mai vota pentru doi mici, o bere, un kilogram de zahăr, sau de mălai. Ei vor vota pentru propriul lor interes, vor trimite în Parlament pe cei mai buni dintre ei, pentru a conduce statul lor, un stat popular, care va reprezenta şi va apăra interesele clasei mijlocii, ale românilor înstăriţi, prosperi şi liberi, nu unul oligarhic, cum este cel de acum, care apără interesele minorităţii care s-a îmbogăţit prin sărăcirea majorităţii.

Deţinând atât puterea economică cât şi pe cea politică, clasa mijlocie îşi va impune şi propriile valori morale: munca, inovaţia, spiritul de întreprindere şi de economisire, cinstea, hărnicia, respectul şi iubirea faţă de semeni, spiritul de solidaritate socială, naţională, comunitară.

În următorii 10 ani, România va fi parcurs o etapă importantă pe drumul său către destinul care i-a fost hărăzit de Dumnezeu, acela de a deveni o adevărată Grădină a Maicii Domnului.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Dr. Constantin Cojocaru