skip to main |
skip to sidebar
-->
1. În timpul regimului comunist, în perioada 1948-1989, cetăţenilor României le-a fost interzis dreptul de a avea capital în proprietate privată. Cetăţeanul a avut dreptul să aibă în proprietate privată numai unele bunuri de consum – casă, autoturism, mobilier, etc. – nu si bunuri de producţie (capital). Statul comunist a preluat o parte – circa o treime – din veniturile create de cetăţeni şi a transformat-o în capital real – fabrici, uzine, hoteluri, spaţii comerciale, etc. – care a intrat, formal, conform Constituţiei, în proprietatea comună, a întregului popor, de fapt, atribuţiile dreptului de proprietate fiind exercitate de statul comunist. Aceasta a fost, în fond, esenţa regimului comunist – lipsa dreptului cetăţeanului la proprietate privată asupra capitalului – de aici decurgând şi încălcarea celorlalte drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.
Trecerea imediată – în 1990 – a întregului capital în proprietatea privată a tuturor cetăţenilor României ar fi determinat crearea, în România, a unei economii democratice, productive şi competitive, crearea unei clase mijlocii majoritară în societate, care ar fi deţinut şi puterea economică şi puterea politică şi ar fi asigurat funcţionarea unui stat de drept, cu adevărat democratic, clasă socială care şi-ar fi impus şi propriile valori morale: munca, hărnicia, inventivitatea, spiritul de întreprindere, cinstea, solidaritatea socială şi naţională.
Guvernanţii României postcomuniste au încălcat drepturile de proprietate ale românilor, au respins „VARIANTA COJOCARU”, au trecut, mai întâi, prin Legea nr. 15/1990, cea mai mare parte – peste 95% – a capitalului naţional acumulat în perioada 1948-1989 din proprietatea comună a întregului popor în proprietatea privată a statului, iar, apoi, prin legile „privatizării”, au trecut, vânzând pe nimic, acest capital în proprietatea privată a străinilor şi a unui grup minoritar autohton format din guvernanţi şi camarila acestora.
Prin Legea nr.15/1990 privind „reorganizarea” unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale s-a săvârşit, în fapt, cel mai mare furt cunoscut în istoria poporului român. Românilor li s-a vorbit de „reorganizare”, în realitate s-a făcut expropierea cetăţenilor şi împroprietărirea statului cu capitalul acumulat de români în perioada 1948-1989. Prin această lege, s-a stabilit ca guvernul să „reorganizeze” unele întreprinderi ca societăţi comerciale, altele ca regii autonome. Şi unele şi altele au devenit „proprietare” ale bunurilor aflate în patrimoniul lor – terenuri, clădiri, utilaje etc. În textul legii, au precizat, însă, că societăţile comerciale au ca acţionar unic statul. Deci nu „proprietar”, ci „acţionar”, astfel încât românii sa nu bage de seama ca statul s-a împroprietărit cu averea lor, a cetăţenilor. Au scris în lege că 30% din acţiunile societăţilor comerciale vor fi distribuite gratuit cetăţenilor, prin cupoane, care trebuiau schimbate pe acţiuni. La televizor, poporului i s-a spus că „i se dă” 30% din „avuţia naţională”, nu numai din capitalul societăţilor comerciale, ci şi al regiilor.
Guvernul a „reorganizat”, apoi, 52% ( valoare) din întreprinderile de stat ca regii autonome şi restul, de 48%, ca societăţi comerciale. Aşa se face că cei 30% s-au aplicat la 48%, devenind 14% din totalul capitalului fostelor întreprinderi de stat. Înşelătoria a mers mai departe, prin modul in care a fost organizată aşa-zisa “cuponiadă”. Mulţi cetăţeni nu au primit cupoanele, alţii nu au putut să le schimbe pe acţiuni, alţii au rămas cu acţiuni fără nici o valoare, fiindcă societăţile la care au subscris au dispărut, au fost băgate în faliment, demolate şi vândute ca fier vechi de către acţionarul majoritar, “strategic”, astfel încât, cei 14% au ajuns la 3%.
Guvernanţii au realizat, repede, că cele 300 de miliarde reprezintă o avere uriaşă, care nu poate fi, pur şi simplu, împărţită între ei. Ar fi fost linşaţi de popor. Astfel că au pus la cale “privatizarea”, adică o uriaşă inginerie financiară, prin care au trecut această avuţie, din proprietatea privată a statului, în proprietatea privată a lor, a guvernanţilor, a camarilei lor şi a străinilor, pe şest, gratuit, sau aproape gratuit, însă “cu acte”, legal, cu respectarea legilor, făcute de ei, legi care le-a permis să „cumpere” la preţ de 500 mii euro fabrici în care poporul român investise 3-4 miliarde de euro, echivalent (vezi IMGB, SIDEX, ROMPETROL etc).
În România, în perioada 1990 – 2000, producţia, adică PIB-ul a scăzut cu 16 %, în timp ce masa monetară, cantitatea de bani pusă în circulaţie de Banca Naţională a României, a crescut de 360 de ori(vezi Tabelul nr. 1 şi Graficul nr.1). Logic, această cantitate uriaşă de bani în circulaţie a determinat o inflaţie pe măsură. Astfel, în perioada 1990 – 2000, în timp ce, în Cehia, de exemplu, preţurile au crescut de circa 3 ori (o reaşezare firească a preţurilor după ieşirea din comunism), în România, preţurile au crescut de 1.100 de ori (vezi Tabelul nr.2 şi Graficul nr.2)
Parafrazâdu-l pe Friedman, putem spune că, întotdeauna şi pretitundeni, inflaţia este un instrument de jefuire a celor mulţi, lipsiţi de capital, şi de îmbogăţire a celor puţini, proprietari de capital. În timpul inflaţiei, veniturile din salarii şi pensii nu ţin pasul cu creşterea preţurilor, scade puterea lor de cumpărare, în timp ce profiturile cresc exact cu diferenţa, cu avuţia necumpărată de salarii şi pensii. Cu ajutorul inflaţiei, guvernanţii României, în perioada 1990 – 1997, au redus salariile şi pensiile românilor la jumătate(vezi Tabelele 3.1, 3.2, 3.3 şi a Graficul nr. 3). Reducerea salariilor şi pensiilor a determinat, însă, nu numai sărăcirea dramatică a milioanelor de români, ci şi reducerea puternică a cererii pentru produsele realizate de întreprinderi, acestea nu au mai avut cui să vândă, costurile au devenit mai mari decât preţurile de vânzare, au început să lucreze cu pierderi, au devenit “găuri negre”, astfel încât să poată fi scoase la vânzare pe nimic.
Mai departe, reducerea salariilor şi pensiilor, combinată cu reducerea numărului de salariaţi, a determinat reducerea continuă a ponderii fondului de salarii şi pensii în totalul PIB-ului creat de români (vezi Tabelul nr. 4 şi Graficul nr. 4), cu creşterea corespunzătoare a profiturilor. Aşa s-a ajuns ca, în România, ponderea salariilor în PIB (Produsul Intern Brut) să fie de o treime, restul de două treimi fiind profiturile, veniturile însuşite de cei care au devenit, prin “privatizare”, proprietarii capitalului românesc. Aceasta în timp ce în ţările civilizate ale lumii, raportul dintre salarii şi profituri este exact invers. În Slovenia, de exemplu, ţară fostă comunistă, ca şi România, ponderea salariilor în PIB este de 51%, în Elveţia, ţară capitalistă prin excelenţă, dar civilizată, ponderea salariilor este de 62%, restul, de o treime, fiind profituri (vezi Tabelul nr. 5 şi Graficul nr.5)
Avuţia produsă într-o perioadă de timp (lună, an) de o întreprindere, sau de o economie naţională, se împarte, într-o primă fază, în salarii şi profit. Salariile merg la angajaţi, proprietarii forţei de muncă, iar profiturile la proprietarii capitalului. Aceastea este una din legile fundamentale ale capitalismului. Într-o economie capitalistă normală, capitalul se creează, se acumulează prin economisire. Din totalul veniturilor create şi însuşite, ca salari, sau profituri, oamenii consumă o parte, în general, cam două treimi, şi economisesc restul, o treime, pe care o transformă în capital. Sacrificiul făcut de cel care economiseşte, care nu consumă integral venitul realizat – salariu sau profit – îi conferă acestuia, dreptul de a încasa profitul, adică o parte din avuţia creată de forţa de muncă utilizând capitalul acumulat prin economisire. Aşa se dobândeşte calitatea de proprietar de capital într-o economie capitalistă autentică şi, prin consecinţă, şi dreptul de însuşire a profitului.
În România postdecembristă, cei care au devenit proprietari ai capitalului nu au economisit nimic, nu au creat nici un gram de capital. Ei şi-au însuşit, gratuit, capitalul economisit, creat de poporul român în timpul regimului comunist. Din Graficul nr. 4, se observă că , în 1989, PIB-ul a fost egal cu 100 miliarde euro, actuali, iar, în 2007, de 120 miliarde euro (în 2008 a crescut cu 8%, în 2009 s-a redus cu 8%, astfel că, în 2009, a fost tot de 120 miliarde euro). O creştere de 20%, în două decenii, în timp ce în alte ţări (China, Irlanda) PIB-ul a crescut, în aceiaşi perioada, de peste 4 ori.
Dacă în 1990, în loc de Legea nr. 15/1990, s-ar fi adoptat şi aplicat „Legea Cojocaru” (versiunea 1990), adică dacă integral capitalul acumulat până în 1989 ar fi fost trecut în proprietatea privată a tuturor românilor, atunci PIB-ul realizat de România, ar fi crescut, normal, cu un ritm de 7 – 8% pe an, sau chiar mai mult (vezi China şi Irlanda, care au înregistrat ritmuri de creştere de peste 10% pe an), astfel încât, acum, în anul 2010, el nu ar fi fost egal cu 120 miliarde de euro, ci cu 400 de miliarde de euro (vezi Tabelul nr.6 şi Graficul nr.6). Asta înseamna că, acum, în anul 2010, salariile romanilor ar fi fost de 4 ori mai mari, la fel şi pensiile, la fel şi veniturile bugetului. Nu ar mai fi trebuit să ne împrumutăm la FMI ca să avem cu ce plăti salariile şi pensiile bugetarilor! Pe întreaga perioadă, 1990 – 2010, am fi produs în plus peste 2.500 miliarde de euro.
Datorită faptului că o bună parte a capitalului românesc (uzine, fabrici, bănci) au fost vândute, pe nimic, străinilor, o importantă parte din profiturile realizate în România în ultimii ani, au intrat, şi continuă să intre, în buzunarele şi conturile străinilor. Tot datorită înstrăinării capitalului, au crescut continuu deficitele balanţei comerciale externe, care au generat creşterea galopantă a datoriei externe, aceasta apropiindu-se de halucinanta cifră de 100 miliarde de euro. Urmarea este că o parte din ce în ce mai mare din PIB ia drumul străinătăţii, sub forma serviciului datoriei externe (rate + dobânzi) şi a dividendelor. Din cele 120 miliarde de euro, pe care le producem, anual, o treime, adica 40 miliarde de euro, pleacă în afara ţării (vezi Tabelul nr.7 şi Graficul nr. 7). Dacă nu oprim acest tăvălug, în curând, tot PIB-ul se va duce în afara ţării, vom munci ca să murim de foame.
În al doilea rând, majoritatea întreprinderilor rămase pe picioare au fost dobândite legal, prin cumpărare, cu acte în regulă, de la statul român. Normele UE, din care facem parte, ca, de altfel, şi propria noastră Constituţie, nu ne permit să confiscăm decât plătind o justă despăgubire. De unde luăm banii pentru plata acestor despăgubiri ? Patriciu a cumpărat ROMPETROL-ul de la statul român, până la proba contrarie, cu acte în regulă, cu preţul de 60 – 70 milioane de euro şi l-a vândut cu 1,6 miliarde de euro unei firme din Kazahstan. De unde luăm noi cele 1,6 miliarde de euro să le plătim Kazahstan-ului ? De unde luăm toate cele 300 miliarde de euro pentru a-i despăgubi pe cei care au cumpărat capitalul de la statul român, cu câteva miliarde de euro, care, toate, au fost preluate de bugetul de stat şi sifonate în conturile regilor bordurilor, asfalturilor etc.
- Statul român va face o emisiune de obligaţiuni, prin care se va angaja să plătească fiecărui cetăţean major al României suma de 20.000 de euro, drept despăgubire pentru capitalul pe care statul român l-a trecut din proprietatea comună, a tuturor cetăţenilor ţării, în proprietatea sa privată, prin Legea nr. 15/1990.
- Obligaţiunile vor fi răscumpărate, adică vor fi transformate în bani, treptat, într-o perioadă de 10 ani.
- Vor primi cei 20.000 de euro toţi cetăţenii majori ai României, adică cei care au mai mult de 9 ani la data intrării în vigoare a “Legi” , inclusiv cei care vor împlini 18 ani până la terminarea perioadei de 10 ani de aplicare a “Legii”.
- Banii necesari pentru plata celor 20.000 de euro vor fi colectaţi într-un Fond Naţional de Despăgubiri şi Investiţii, care va fi alimentat din următoarele surse: profiturile realizate de statul român din capitalurile care au intrat în proprietatea sa prin Legea nr. 15/1990 şi nu au fost, încă, vândute (în prezent aceste profituri merg la buget şi de acolo sunt sifonate de “regii” bordurilor, asfalturilor etc.); sumele încasate din vânzarea acestui capital (sume care, acum, merg tot la „regi”); impozitul progresiv pe avere; impozitul pe averile dobândite ilicit; alte sume prevăzute de lege.
- Cei 20.000 de euro vor putea fi folosiţi exclusiv pentru finanţarea de proiecte de investiţii, pentru achiziţionarea de bunuri de producţie, nu şi pentru achiziţionarea de bunuri de consum.
Banii vor fi accesaţi prin concursuri de proiecte, prin aplicarea de punctaje, utilizându-se grile de evaluare şi selecţie, deja elaborate şi folosite, cu succes, de mulţi ani, la accesara fondurilor UE. De exemplu, un număr mai mare de puncte pentru infrastructură (autostrăzi), pentru energie, pentru agricultură, pentru nivel tehnic, pentru crearea de locuri de muncă etc.
Realizarea acestui program de investiţii va determina triplarea producţiei naţionale, respectiv creşterea PIB-ului de la 120 miliarde de euro, cât a fost în 2009, la peste 300 miliarde de euro în anul 2019, cu toate consecinţele care decurg de aici asupra salariilor, pensiilor, asupra veniturilor bugetului consolidat al statului, a sumelor disponibile pentru învăţământ, sănătate, sport, cultură, cercetare, ordine publică etc (vezi Tabelul nr.8 şi Graficul nr. 8). Salariul mediu va creşte de la 315 euro (13 milioane lei vechi), în prezent, la 1.000 euro (40 miloane lei vechi), în anul 2019, iar pensia medie va creşte de la 160 euro (6,6 milioane lei vechi) la 645 euro în anul 2019 (26,6 milioane lei vechi)(vezi Tabelul nr. 9 şi Graficul nr.9).
Fiecare din cele 5 reactoare ale centralei nucleare de la Cernavodă ne costă, în medie, 2 miliarde de euro. Două au fost terminate. Urmatoarele trei ne vor costa încă 6 miliarde de euro, pentru care nu va mai trebui să împrumutăm nici un euro. Aceste 6 miliarde vor fi investite de beneficiarii celor 20.000 de euro. Cu 5 reactoare în funcţiune, centrala de la Cernavodă va produce, anual, circa 25 TWh, adica aproape jumătate din productia actuală de energie a ţării. Cu încă o centrală nucleară de dimensiunile celei de la Cernavodă, realizată cu 10 miliarde de euro, de către beneficiarii „Legii Cojocaru”, care vor deveni, proprietarii ei, instalată undeva pe Prut, am dispune de suficientă energie electrică ieftină, din care vom putea livra şi fraţilor noştri basarabeni, ajutându-i, astfel, să-şi accelereze apropierea de Uniunea Europeana şi de Patria Mamă.
Încă o dată. În anul 2007, conform datelor furnizate de Institutul Naţional de Statistică şi de Banca Naţională a României, PIB-ul României a fost de 120.000 miliarde de euro. În anul 2008, am avut o creştere a PIB-ului de 8% , iar în anul 2009 o reducere de 8%. În 2010, vom produce tot atâta cât am produa în 2009, adică tot 120 miliarde de euro. Din aceste 120 miliarde, mai puţin de 40 de miliarde reprezintă salarii şi pensii, iar restul, de 80 miliarde, sunt profituri. Din acestea, jumătate, adică 40 miliarde de euro, pleacă în afara ţării, sub forma de rate la împrumuturi, dobânzi şi dividende. În România, ponderea profiturilor în PIB este dublă faţă de aceea din ţările civilizate din Europa. În România, profiturile reprezintă două treimi din PIB, restul fiind salarii, în Elveţia profiturile reprezintă o treime din PIB, restul fiind salarii.
„Legea Cojocaru” nu face altceva dacât să propună preluarea unei părţi din cele 80 miliarde de profituri, o pătrime, adică 20 de miliarde, care să fie folosiţi pentru despăbubirea cetăţenilor României. Banii există, numai că, acum, ei intră in buzunarele şi în conturile celor care au devenit proprietari, ilegali, sau nelegitimi, asupra capitalului cetăţenilor României, capital furat de la cetăţeni de statul român şi vândut, pe nimic, actualilor proprietari.
Cei care au devenit proprietari asupra capitalului romanesc prin aşanumita privatizare trebuie să accepte ca o parte din profiturile create cu acest capital sa fie transferată către cei care au creat acest capital – cetăţenii României. Ei ştiu bine că în economia capitalistă autentică, averile, indiferent de dimensiune, sunt recunoscute şi acceptate de întreaga societate, inclusiv de cei fără avere, sau cu averi mici. Aceasta deoarece, acolo, în ţările civilizate, averea este dobândită legal şi legitim, prin economisire. Ei ştiu bine că nu au acumulat acest capital pe calea normală a economiei capitaliste, prin economisire. Ei ştiu bine că au dobândit acest capital cumpărându-l la preţurile de chilipir oferite de hoţul care furase capitalul de la cetăţeni, adică de statul român, sau sifonând sume uriaşe de la bugetul statului, căruia i-au vândut produse şi servicii la preţuri mult mai mari decât cele de pe piaţă, prin licitaţii trucate.
Aplicarea „Legii Cojocaru” va avea consecinţe benefice nu numai în economie. Ea va schimba din temelii întreaga societate românească. La sfârşitul celor 10 ani, cea mai mare parte a capitalului utilizat pe teritoriul României se va afla în proprietatea marii majorităţi a cetăţenilor. Se va crea, astfel, o clasă mijlocie numeroasă şi înstărită, 70 – 80% din familiile româneşti - care va avea venituri atât din muncă – salarii – cât şi din capital – profituri. Această clasă mijlocie va fi formată din cetăţeni cu adevărat liberi, a căror nivel de trai nu va mai fi dependent numai de un loc de muncă, pus la dispoziţie de proprietarii de capital. Aceşti români înstăriţi, prosperi, liberi, nu vor mai vota pentru doi mici, o bere, un kilogram de zahăr, sau de mălai. Ei vor vota pentru propriul lor interes, vor trimite în Parlament pe cei mai buni dintre ei, pentru a conduce statul lor, un stat popular, care va reprezenta şi va apăra interesele clasei mijlocii, ale românilor înstăriţi, prosperi şi liberi, nu unul oligarhic, cum este cel de acum, care apără interesele minorităţii care s-a îmbogăţit prin sărăcirea majorităţii.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu